Marius Niculaescu.

Eu am fost arestat din uzina pe data de 19, dimineata pe la 11. Din sectia mea am fost singurul care fusese in oras. Era o sectie mare, "Energetic", dar cu foarte putin personal. Din tot sectorul Energetic eu am fost singurul care am fost in oras. Lucrasem in tura de noapte si i-am auzit pe baieti trecand pe strada, am coborat si m-am dus in centru. Nefiind implicati alti colegi din sectie, am fost mai greu recunoscut, dar m-au recunoscut din clipa cand am dat tabloul jos. Eram o tinta foarte cautata. Pe data de 19 m-au chemat la personal, cum ca am o problema cu legitimatia si cu buletinul. Am inteles ca asta se intampla, dar n-aveai cum sa stii sigur. La un moment dat am vrut sa ies pe alta poarta din uzina, dar era greu. M-am dus la personal, m-au luat doi politai, m-au dus la Militie si a inceput interogatoriul. Bataile crunte si adevarate le-am luat la Brasov, de la ofiteri care niciodata nu si-au declinat calitatea. Unul era brasovean, altii nu, erau adusi din tara, primisera forte proaspete. Cert e ca ei au dat cel mai tare, brasovenii, pentru ca erau direct responsabili de ce s-a intamplat in orasul lor, mai ales pentru ca n-au reusit sa ne opreasca. Nici bucurestenii nu s-au purtat cu manusi cu mine, dar aici tortura a fost alta: nesomnul - nu stiu cat n-am dormit. Cert e ca te luau la 10 si un sfert, la 5 te lasau dupa desteptare si pe tot parcursul zilei nu aveai nici voie sa te asezi. Singurul lucru acceptat era sa te sprijini de zid. Cat priveste mancarea, n-am crezut pana atunci ca se poate face ciorba de muraturi, de gogonele. Prost hraniti, nedormiti... cand intram la 10 si un sfert in ancheta, intotdeauna anchetatorul meu avea o cana mare de cafea, cam la un litru. Nu mai bausem cafea naturala de foarte multi ani. Acasa beam nechezol. Cat am stat in ancheta cred ca am baut 10 litri, naturala, facuta tare si buna. Cafea dupa cafea, bataie dupa bataie, dar dupa trei zile nu mai gandesti normal, sentimentul asta de autoaparare nu mai functioneaza normal, ce te intreaba aia raspunzi. Primele trei zile am opus rezistenta, am incercat sa ascund ca fratele meu a fost cu mine - fratele meu era minor. Dupa trei sau patru zile, mi-a aratat fotografia, cum il trageam pe fratele de mana: "Mai, nu mai ascunde, uite aici fotografia, e clar". Si tot cosmarul asta de ancheta s-a terminat printr-o vizita tot in aceeasi cladire, dar cumva separata de IGM. Era clar ca era Securitatea; se schimbase peisajul. Deschideai o usa, dincolo erau covoare persane, pe hol birourile erau mai bogate. Ce mi-aduc aminte: la Securitate, zece pasi de la intrare, pe culoar a iesit dintr-un birou si a intrat intr-un birou Postelnicu. Cat era de ministru, mi-a tras o bataie... am cazut in patru labe. Din cativa pumni, omul ala m-a pus pe jos. Dupa care m-a bagat in alt birou, unde un tip cu grad de Securitate, clar, era mai elevat, mai dur, m-a pus sa scriu un angajament in care ma angajam sa respect orice hotarare s-ar lua, chiar daca nu va fi dictata de judecata. Dupa care a urmat simulacrul acela de proces. In spatele salii era biblioteca clubului. Inainte sa intram ne-a bagat in biblioteca, ne-a tinut o mica informare. "Tu vei primi atatia ani. Problema este ca nu trebuie sa te opui, ati semnat un angajament, tineti-va de el. Nu va pati nimeni nimic. Veti pleca, veti fi deportati in tara. Veti lucra in alte intreprinderi, nu veti mai avea de a face cu Brasovul, dar e cea mai buna solutie pentru voi si cea mai umana". In timpul anchetei, cam pe la jumatatea perioadei cat am stat in Bucuresti, bineinteles ca aveam colegi de celula. Oameni care, clar, erau pusi sa informeze pe anchetatori despre ce vorbim intre noi, tipi care se asteptau la condamnari de 20 de ani, cu delapidari imense, de milioane si milioane de lei. Imi aduc aminte ca unul fusese director pe la o cooperativa si avea lipsa doua milioane. Cu astfel de oameni eram tinuti acolo si toata lumea ne spunea: "Baieti, asta este, nu mai ascundeti. Oricum zeghea este pentru voi. Conteaza mai putin ce o sa scrieti in declaratia aia". Anchetatorii, la fel. Ii simteai pe anchetator ca nu era goanga, chiar credea chestia asta. Se uita la tine si spunea: "Pacat, esti tanar, dar la ce ati facut voi, nu exista pedeapsa in Codul Penal". Pana la momentul acela eu am avut senzatia ca Securitatea este un organism al statului care e cu ochiul pe noi; "ochiul si timpanul" ne asculta si ne incondeiaza acolo. Abia dupa ancheta am reusit sa intrevad asa, o geana, din ce a insemnat Securitatea. Erau niste oameni nici pe departe educati, niste brute, pusi pe ucis. N-avea nici o legatura cu ce ni se povestea, cu securistul care ne apara de spioni, sau de altceva. Nu era nici macar ce ne inchipuiam noi ca este Securitatea: un organism puternic, pe langa care nu e bine sa te dai. Nu, erau niste ticalosi, in adevaratul sens al cuvantului, care traiau si se simteau bine cu ce ne faceau tuturor.
Dupa ce ne-a judecat, ne-a trimis in tara; eu am fost la Botosani. Acolo, tot asa, in fiecare joi eram la Militie sa facem apelul sa vada ca suntem, ca existam, ca ne-am facut treaba. Cel putin pe mine nu m-a intrebat niciodata nimic despre cei din jurul meu, dar trebuia sa fiu acolo. Comandantul Militiei din Botosani era Diamandescu, a fost si adjunct de ministru dupa Revolutie. Tot asa, din soapte, am auzit ca el fusese mutat disciplinar la Botosani. Eu am tot ezitat sa-mi schimb buletinul de Brasov cu buletin de Botosani. Am ajuns sa fac tot felul de lucruri, sa-mi iau gazda. La Militie trebuia sa-mi fac viza de flotant si cand mi-au cerut buletinul am zis ca n-am buletin la mine. Au incercat sa-mi dea un apartament, n-am vrut sa-l iau, de ce? Pentru mine insemna ceva ca sunt brasovean; am zis ca trece pedeapsa de doi ani, cat o fi, o sa ma prezint undeva in Brasov si nu se va mira nimeni ca vreau sa ma angajez. Dar cu vreo luna inainte de Revolutie, Ceausescu a facut o vizita in nordul Moldovei. Toata lumea s-a agitat, Militia, Securitatea. A facut o vizita si in Botosani, chiar in intreprinderea in care lucram eu. M-au luat frumos, m-au bagat la beci, "stai aici, pana trece vizita, ca cine stie cum iesi cu scrisoarea in bot sau ce-ti mai trece prin cap". Dar mi-au verificat dosarul si au aflat ca "asta, uite, au trecut doi ani si n-are buletin de Botosani". Si Diamandescu mi-a cerut buletinul: "E sarcina, trebuie sa-ti faci buletin de Botosani". "Dar nu mai conteaza, au trecut doi ani. Gata, mai am o luna de zile, se fac doi ani si eu plec la Brasov". "Bai, nu e, da-mi buletinul acum". A chemat un subofiter si s-a intors cu viza mea pe buletin. Dar in timpul cat subofiterul a fost plecat cu buletinul la stampilat, zice: "N-o sa pleci in Brasov numai ca ti s-au terminat tie cei doi. Nu astfel de pedeapsa ai avut". Si eu, care tinusem atata cu dintii de buletinul ala, am spus: "Domne, n-aveti ce sa-mi faceti, eu pe 10 decembrie, cand se implinesc doi ani, am plecat de aici", la care: "Mai, mai asteapta ca poate o sa ajungi inainte de Craciun, cine stie". Asta o spunea un om care stia ca se va intampla ceva. La o luna dupa aceea a avut loc revolutia. Nici acum nu cred, cum nici atunci nu am crezut, ca a fost ceva spontan; eu cred ca totusi multa lume stia dinainte, cu aproximatie, pana si data la care va fi revolutia.